Publicat în Uncategorized

Jucăriile vrăjitorilor

       de Ingrig B. (clasa a III-a)

 Trei vrăjitori întunecați se îndreptau spre apus. Își puseseră în minte să vrăjească toți copiii din lume și să le ia jucăriile pentru totdeauna. Să nu îi mai lase să se joace niciodată, să distrugă toate jucăriile și să îi transforme în niște copii foarte triști.

             Max, Lev și Ian erau trei vrăjitori înfumurați, îmbrăcați după ultima modă. Le plăceau trucurile, baghetele magice și dovlecii plini de lumânări aprinse puse deasupra capului. În ciuda răutății lor le plăcea să se joace. Purtau pelerine peste frac și se fereau să nu calce prin bălți. Se îngheonteau, râdeau și își spuneau că cel care va ajunge în oraș fără nici un pic de noroi pe haine va putea face vraja. Se bucurau că vor putea să le ia copiilor jucăriile și să se joace doar ei cu ele. Înaltul Max s-a dezechilibrat și și-a agățat pelerina într-un cactus. Era plin de mâl și de spini, lumânările din dovleac s-au stins. L-au împins și au râs pe seama lui, dar în oraș l-au lăsat pe el să facă vraja. Au început să râdă, dar Max era bâlbâit.

          -Dal, ceeee, ceeee, clezi tu? Că eu muuuldal suuunt? Eu cuuuulat. Eu vlajă am făcut. Hocus-pocus, plepalatuuus, toooate jucăliile să pială!

          Au așteptat cu emoție ca toate jucăriile din casele copiilor să iasă pe străzi și să se distrugă rând pe rând. Fiind miezul nopții, toate ușile au început să scârțâie și din fiecare casă ieșeau jucăriile copiilor. Vrăjitorii cei răi erau fericiți. La un moment dat, jucăriile care veneau spre ei s-au oprit și au început să se dubleze. Fiecare jucărie mai avea o copie identică. Vrăjitorii s-au înspăimântat. Din cauza spinilor de cactus din limbă și a bâlbâielii, greșise vraja. Acum toate jucăriile aveau o soră sau un frate geamăn, erau vorbitoare și aveau să trăiască pentru totdeauna fără să se mai strice. Un soldățel din mulțimea jucăriilor s-a apropiat de vrăjitori. L-a înțepat cu sabia de plastic pe Max și acesta a început să plângă. Apoi având simțul umorului dezvoltat i-a trimis pe cei trei vrăjitori plini de țepi de cactus la Forul Vrăjitorilor să râdă de ei. Și pentru că și-a făcut neamul de râs, Max a fost transformat într-un cactus.

Publicat în Uncategorized

CONFUCIUS REGATUS

de Daria C. (clasa a V-a)

Era o seara ploioasă in MISTIRIA, capitala CONFUCIUSULUI, una în care liliecii dormeau ca noi oamenii și ploaia venea de sub pământ. Multe dintre vrajitoarele organizației VV (Vrăjitoarele Vântului) cutreierau străzile umede, într-o liniște profundă. 

La geamul unei căsuțe dintr-un cartier liniștit se vedea o mică stea cuibărind lângă pervaz. În acea căsuță locuia domnul Factorem Potio, care făcea zi și noapte poțiuni magice, pe care le vindea peste tot prin Mistiria. În această seară lucra la una care urma să-l ajute sa controleze volumul muzicii care se auzea din casa vecinilor.

    -Doua fire de păr ale unui hamster, o picătură de Ramstell, o frunză de arbore și trei lacrimi de muscă, spuse grăbit domnul Potio.

Amestecă ingredientele într-un cazan mare și vechi, primit cadou de la bunicul său, Factorem Folium, la începutul secolului 1000. 

Amestecă pentru cinci minute și se opri doar când amestecul căpătase o culoare albastru închis. Atunci turnă lichidul într-un mic dispozitiv cilindric pe care-l închise cu un sul gros de hartie, făcut de el. Mai târziu urma să scoată sulul de hartie și să aibă parte de o surpriză URIAȘĂ.

Când luna dispăru de pe cerul întunecat, Factorem deschise dispozitivul ce conținea acum niște mici bule albe.

Factorem ieși afara, se îndrepta spre grădina vecinilor săi, familia Magna-Sonorus, unde își păstrau gigantica boxă. Factorem turna tot lichidul pe aceasta, apoi se întoarse in cămăruța sa.

Mai târziu în acea noapte, domnul Factorem Potio fu trezit pe nepusă masă de o chitară zgomotoasă. Aceste sunete veneau dinspre casa familiei Magna-Sonorus, unde Factorem fusese cu câteva ore înainte.

Ieși afară, îmbracat în pijamaua sa cu stele verzi și se apropie încet de boxa bântuită. Când ajunse la câtiva centimetri de aceasta se auzi un bubuit puternic scos de niște tobe zgomotoase.

Factorem nu intelegea. Vărsase lichidul fermecat pe boxa cu pricina acum câteva ore și parcă muzica era și mai puternica ca înainte. Atunci își dădu seama de ceva. Era 31 decembrie, zi în care toate vrăjile și poțiunile în Misteria aveau sensul opus.

Ce-a făcut el pentru a opri de tot boxa v-aș spune, dar aceasta este o altă poveste, ce va fi spusă la timpul său.

Daria C. (clasa a V-a)
Publicat în Uncategorized

O călătorie pe alt tărâm

O călătorie pe alt tărâm

de Flavia Comănici (clasa a VIII-a C)

 

            Există și alte lumi, nu-i așa? Nu suntem singuri în acest univers infinit. Este imposibil!

Cum poate fi viața pe alt tărâm? Imaginația mă poartă acolo și , poate, la un moment dat voi ajunge chiar eu, cu trupul meu, într-un loc cu alte legi, cu alte ființe și un alt mod de a trăi.

Sunt izolată în camera mea cu atâtea amintiri frumoase. Privind spre globul pământesc, pe care îl rotesc cu mare repeziciune, amețesc și sunt prinsă într-o cursă infernală, care mă coboară spre o lumină argintie. Nu mai văd nimic, apoi…

În fața mea apare un tărâm de basm. Un pârâu cu apă cristalină, lila, urcă spre munte. Cum e posibil, mă întreb? Nu am niciun răspuns, doar privesc uimită. Mă ridic de pe covorul fin, cu fire în culorile curcubeului. Este un fel de câmpie multicoloră, care se mișcă neîncetat, precum valurile mării. În jur își îndreaptă crengile spre cer un fel de copaci la fel de mișcători, cu crengi verzi și frunze ascuțite, albastre.

Dintr-odată, se aude un zgomot vesel. Este un cântec nemaiauzit. Apar și artiștii. Niște ființe micuțe, cu ochii mari, urechi clăpăuge și păr argintiu. Toate au pe cap un fel de ghinde strălucitoare. Sunt înconjurată de aceste creaturi, dar nu înțeleg nimic. Doar cântecul lor pare a avea sonoritățile lumii mele.

Pornesc cu ei spre un sat pierdut printre copacii mișcători. Căsuțele lor sunt ca niște ciuperci și peste tot strălucește ceva argintiu. Un bătrânel cu aceeași căciuliță argintie mă duce pe aleile satului. Văd copii citind în globuri de cristal ceva ce nu pot desluși. Probabil învață. Într-o sală mare este forfotă, aceste ființe drăgălașe își pregătesc prânzul. Nu departe, într-un atelier alți micuți repară ceva ce seamănă cu o dronă. În alt loc se aud melodii line, cred că se roagă.

Sunt fermecată de acest tărâm, deși nu înțeleg ce zic aceste creaturi mărunte la propriu, dar ce par atât de mari la figurat! Îmi inspiră liniște și fericire. Ce lume frumoasă au! E a lor, ei au grijă de ea!

Din această mulțime fericită vine spre mine o ființă și îmi pune în palmă ceva ce seamănă cu o frunză argintie. Cred că e un cadou. Mă aplec ușor și îi mulțumesc. Nu răspunde, apoi zâmbesc. Toți încep să cânte și se rotesc în jurul meu. M-au înțeles. Ne rotim toți într-un dans amețitor și…ochii mi se închid. În fața mea apare globul pământesc. Sunt acasă ! Călătoria mea pe acel tărâm al fericirii s-a încheiat. Lumea lor nu e prea diferită de a noastră, însă ei ocroteau natura lor multicoloră și aș vrea ca și noi, pământenii, să le învățăm lecția.

Ana Draghici 3A
Desen realizat de Ana Drăghici (clasa a III-a A)

 

Publicat în Uncategorized

Casa de turtă dulce  

Casa de turtă dulce

de Ilinca Gabura (clasa a VIII-a C)

 

Jucaria pentru un copil înseamnă bucurie, dar un magazin de jucării înseamnă un adevărat taram magic. Unele, sunt magazine și atât. În schimb, altele îți oferă amintiri de neuitat. Într-unul din acestea am trăit o experienta care mi-a rămas în minte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri…

Magazinul era un spectacol captivant pentru fiecare om ce pășea dincolo de usi. Ghirlande aurii, globuri atarnate de crengile bradului de Crăciun, acadele și decoratiuni sclipicioase creau o întreaga atmosfera feerica. Moș Crăciuni parcă îmi urmăreau fiecare mișcare pe care o făceam. Mă uităm împrejur și nu știam la ce sa mă uit prima data. Voiam să pun mâna pe fiecare plus pufos, trenulet în mișcare sau elf care ieșea din cutia de cadouri la fiecare cateva secunde. Am înaintat prin mulțime și un miros puternic de turtă dulce m-a izbit. În mijlocul magazinului se afla o mare casuta de turta dulce. Cea mai mare! Decorată cu ciocolata pe acoperiș, dulciuri colorate la geamuri, acadele si glazura ce curgea de pe margini, aceasta era atracția principala!

Un anunt discret, însă, îmi tăia orice speranta ca as putea totuși să intru în ea pe ușa de un metru. M-am plimbat prin tot magazinul, dar gandul imi statea tot la masiva casa de turta dulce. M-am întors langa ea si am intrat pe ușa, fără sa ma gandesc. Nu, n-am făcut bine. Nu mai auzeam colindele de pe fundal, nu mai vedeam auriu în jurul meu… Vedeam o lumina puternica, dar nu erau farurile masinutei expuse în spatele magazinului. Era altceva, o lumina care s-a stins. În fața mea apare un elf. Se uita vesel la mine și aștepta sa îi zic ceva. Nu aveam cuvinte atunci. Îmi puneam o mie de întrebări, dar nu aveam niciun răspuns la ce se intampla. Deodată, elful ma saluta, iar eu ii raspund sfioasa inapoi, facandu-i cu mana. În spatele meu se afla o ciuperca mare, care părea a fi casa unui strumf…Dar unde mă aflam totuși?

Răspunsul la întrebarea mea, în schimb, l-am aflat repede, odată ce elful mi-a prezentat locul. Mă aflam în “Lumea Poveștilor””. Nu mă așteptam la ceva mai puțin neașteptat. Am simțit o ușoară atingere pe umăr și am întors capul. În spatele meu se afla un strumf, nedumerit de vizita mea pe taramul lui. Cativa pași mai încolo o arca de acadele se înalța pe marginea unui râu din care curgea ciocolata. Din copacii de deasupra capului meu se auzeau niște veverițe certandu-se. Puțin mai încolo puteam auzi glasul mladios al unui inorog. Eram fermecată sa vad atatea personaje de poveste într-un singur loc. M-am apropiat de unde venea sunetul și am zărit cornul perfect ascuțit și strălucitor al inorogului. Era înconjurat de plante cu care vorbea, ale căror tulpini ajungeau până în nori!

N-as fi vrut sa mai plec din “Lumea Poveștilor””, dar am auzit, ca prin vis, în difuzoarele magazinului anuntandu-se inchiderea acestuia în zece minute. M-am panicat și am căutat cu înfrigurare ușa prin care intrasem. Am deschis- o și amintirile au rămas în urma mea, ca un vis frumos…

 

Lea Cheillan 3B
Desen realizat de Lea Cheillan (clasa a III-a B)

 

 

 

o mare casuta de turtadulce.

 

Publicat în Uncategorized

Secretele umbrelor

Secretele umbrelor

de Vlad Dumitru (clasa a VIII-a C)

 

Mă aflam la baza unor scări ce păreau să urce la nesfârșit. În jurul meu totul era negru, cu excepția scărilor, care emanau o lumină albă ce îmi rănea ochii.      Simțeam că trebuia să le urc, ca și cum întreaga mea viață mă pregatisem pentru acest moment. Am urcat o treaptă. O durere sfâșietoare mi-a spintecat țeasta și mii de voci mi-au răsunat în urechi. Am decis să ignor. Încă o treaptă. Aceeași durere, aceleași voci. Cu fiecare treaptă urcată, durerea și zgomotul păreau să se accentueze. După un timp, ce a părut să fie o eternitate petrecută în agonie, am ajuns la capătul scărilor. În fața mea era o ușă albă de marmură, care părea să mai alunge din întunericul ce mă inconjura. Epuizat, cu ecoul vocilor încă răsunându-mi în minte, am împins-o cu toată forța de care eram capabil. Nu am fost surprins să văd că de partea cealaltă a ușii era doar o altă cameră înecată în beznă. Nu mai voiam să merg, voiam să rămân unde eram, să închid ochii și să mă odihnesc. Cu toate acestea, era o mică parte din mintea mea care striga să continui, să nu ma opresc niciodată.                                                                                                                      Mi-am adunat toate puterile și am continuat să merg. În clipa în care am pasit in camera, ușa s-a închis. Simțeam cum aerul începea să se racească. Ceva mă făcea să cred că toată speranța dispăruse și că nu voi reuși niciodată sa scap din acest tărâm blestemat. Ce se întampla? Nu înțelegeam ce mă putea face să mă simt așa. Până și acea voce din capul meu care îmi spunea să continui amuțise.

Parcă de nicăieri, am simțit respirația cuiva, sau a ceva, în ceafa mea. Cu o mișcare aproape impercebtibilă, m-am rasucit pe călcâie, doar ca să mă trezesc față în față cu o siluetă facută în totalitate din umbre. În bezna care mă inconjura, trebuia să imi forțez ochii pentru a o distinge. Singurul lucru pe care îl puteam vedea clar erau ochii. Niște ochi albi, parcă lipsiti de viată, dar cu o licărire care mă umplea de căldură. Eram așa de concentrat, încât abia observasem că umbra îmi întinse mana. Ezitant, mi-am pus mâna într-a ei.

Nu se întamplase nimic. Cel puțin, din perpspectiva mea. Umbra, în schimb, îmi dăduse drumul la mână, se întoarse cu spatele și plecă, parcă țopăind de fericire. Indignat, am urmărit-o, dorind să aflu niște răspunsuri. De ce eram eu aici? Cum ajunsesem aici? Cine era ea? Dar, cu fiecare pas pe care îl luam, picioarele mele se afundau din ce în ce mai mult în pământul invizbil de sub mine, până când nu mă mai puteam mișca. Umbra se afla la cațiva metri în față când se întoarse cu fața spre mine. Am putut observa un zâmbet slab (sau presupun că asta era) apărându-i pe fața. După aceea se întoarse și continua să meargă. Încercam să strig după ea, dar niciun sunet nu părea să îmi iasa pe gură. Pământul continua să mă înghită. Am tras adânc aer în piept și m-am lăsat acoperit de negură.

M-am trezit, inspirând lacom aer, în camera mea. Nu îmi venea să cred. Totul fusese doar un vis. Aș fi vrut să apuc să vorbesc cu silueta misterioasă, să primesc răspuns la toate întrebările care îmi veneau doldora în minte, dar pe moment puteam doar să mă bucur că eram teafăr și departe de ținutul acela de coșmar.

Natalia Geaman 3B
Desen realizat de Natalia Geaman (clasa a III-a B)

 

Publicat în Uncategorized

Cetatea de la Cisnădioara

Cetatea de la Cisnădioara

de Andrei-Noah Dermengiu (clasa a VIII-a C)

 

Având posibilitatea de a mă întoarce în timp, am ales să mă aventurez în a doua jumătate a secolului al XII-lea în Sibiul medieval și în împrejurimile sale.

Într-o zonă înecată de păduri, sătenii localității Cisnădioara au hotărât să înalțe o grandioasă biserică fortificată, pe un platou foarte îngust în vârful unui deal stâncos care mărginește satul la sud. Înconjurată de fortificații, aceasta a stat în calea atacatorilor ce urmăreau a năvăli asupra umilului sat.

Când coboram de la așa-zisa cetate, m-am întâlnit cu un tânăr ce împingea cu toate puterile sale un bolovan de piatră spre vârful dealului. M-am oprit și l-am întrebat cu ce scop împingea cu atâta trudă pietroiul, iar răspunsul său m-a uimit. Acesta mi-a spus că își dorește să își demonstreze sieși și sătenilor că este capabil de a împinge până în vârf o asemenea greutate, că are un caracter puternic, că nu se lasă înfrânt și că este un om pe care sătenii se pot bizui. Am rămas profund impresionat de gestul tânărului și mai ales de semnificațiile acestuia.

Revenind în prezent, mă gândesc cu nostalgie la evenimentul la care am fost martor și la faptul că, în interiorul cetății, oricine poate vedea astăzi grămezi de bolovani urcați cu râvnă de la poalele dealului. Asta mă face sa realizez că istoria a consolidat rezistența și tăria de caracter a locuitorilor ținutului Sibiu, respectiv Cisnădioara.

Desen Calin Gheorghe 1B
Desen realizat de Călin Gheorghe (clasa I B)

Publicat în Uncategorized

Pe meleagurile copilăriei

Pe meleagurile copilăriei

de Sara Amza (clasa a VIII-a C)

La un moment dat în viață, orice copil visează să crească, să fie independent și să își poată lua deciziile pe cont propriu. Orice copil pierde, într-o clipă sau alta, farmecul inocenței și pășește nestingherit pragul maturității. Fiind eu însămi o victimă a falsei preconcepții că ceea ce îmi doresc este să cresc cât mai repede, câteodată mă găsesc nevoită să îmi închid ochii și mă întorc nostalgică pe meleagurile celei mai frumoase lumi pe care am avut norocul s-o descopăr: copilăria.

Ce poate fi mai frumos decât un univers în care toate grijile sunt sfărâmate în pulbere și luate de aripile calde ale vântului, în care singurele probleme sunt juliturile superficiale în genunchi de la o cazatură din plinul unui joc? Pășesc precaută în această lume colorată și plină de speranță și nu îmi pot lua ochii de la splendoarea acesteia. În stânga mea, o scară înaltă în spirală pare să conducă la uși spre toate amintirile copilăriei mele, din dreapta mea se aud clinchetele cristaline de râsete ale unor copii. Înaintând, mintea mea este îmbăiată în delicioasele mirosuri de turtă dulce, măr copt și vată de zahăr. Parcă mă regăsesc într-o poveste cu prinți și prințese, cavaleri curajoși și aventuri palpitante din care n-aș mai vrea să ies.

Aleg să mă opresc în fața unui carusel, iar în capul meu se proiectează o vagă imagine a memoriei acestuia. Îmi aduc aminte cu câtă ardoare voiam sa ma dau în  acest carusel și cât de furioasă eram pe sentimentul de frică ce mă oprea din a-mi împlini dorința. Un gând fugar îmi trece prin minte și zâmbesc la simplitatea și totodată puterea sentimentelor mele de atunci. În fața ochilor mei, înapoi în tabloul de acum șapte ani, intră în cadru mama, blajină și iubitoare cum o știu dintotdeauna, și îmi dă o îmbrățișare care mă face să uit de toate certurile pe care le-am avut cu ea și de toate supărările pe care mi le-a cauzat pentru simplul fapt că sufletul meu de copil nu înțelegea grijile ei. Mama m-a ținut strâns de mână și mi-a promis că, dacă aleg să mă dau în carusel, urma să fie chiar acolo cu mine, așa că am înaintat curajoasă, sub protecția absolută a mamei și m-am distrat ca niciodată. Cât de ușor era totul pe atunci!

Ajung și la sfârșitul călătoriei mele pe tărâmul copilăriei și trebuie să mă întorc acasă, avand parcă un sentiment de armonie în inimă. Știu acum că, uneori, pentru a păstra pe deplin un moment în suflet, trebuie doar să apreciezi cu simplitate frumusețea clipei, așa cum numai un copil, prin puritatea sa, ar putea.

 

Papacu Noelle_Universul povestilor
Desen realizat de Noelle Papacu (clasa a II-a A)

 

 

 

 

 

Publicat în Uncategorized

O întâmplare petrecută într-o grădină cu flori

O întâmplare petrecută într-o grădină cu flori

de Flavia Comănici, clasa a VIII-a C

 

Ce este frumusețea? Sunt atât de multe definiții! Nu știu ce să aleg, dar în aceste zile de izolare, în care îmi văd rudele, prietenii, profesorii pe un ecran, am lângă mine cele mai plăpânde creații ale lui Dumnezeu, florile.

Sunt ca orice ființă, au nevoie de iubire, de apă, de substanțe, care să le hrănească și, în primul rând, au nevoie de soare. Eu le dăruiesc dragostea mea, ca și cum ar fi prietenele mele și nu fac diferență între ele. Fiecare mireasmă și culoare mă încântă, de la lalelele în nuanțe de roșu, galben sau mov, până la narcise, liliac, gura leului, crăițe, iasomie, petunii, trandafiri, care acum își scot petalele, sau regina nopții, care parfumează aerul nocturn.

Florile au poveștile lor. Privind cireșul înflorit îmi amintesc de sensibilitatea japonezilor, care au scris poeme despre perfecțiunea florilor de cireș. O albină ce se oprește în iasomia albă, frumos mirositoare, îmi amintește de Zâna Florilor dintr-un basm citit cândva.

Sunt înconjurată de atâtea culori, iar acum ajung lângă covorul de lalele multicolore, îngrijite cu mare drag de mama mea. Mintea mea mă duce înapoi, în timp și spațiu, în localitatea olandeză Lisse, nu de parte de Amsterdam și Haga, unde se află un imens parc natural cu milioane de flori. Se numește Keukenhof, iar acum este închis pentru vizitatori.

Cu ochii minții îmi amintesc cum i-am parcurs aleile, descoperind toate florile din lumea asta, aduse de pe toate continentele: orhidee exotice, cactuși, ferigi. Frumusețea lor mi-a îmbogățit mintea, imaginația mea a început să zboare…

O floare ne aduce mereu bucurie. O poți dărui, chiar și virtual, trimițând o fotografie pe WhatsApp! Mesajul tău este un semn de prețuire.

Și nu pot încheia fără povestea lalelei. Se zice că sultanii din vechiul Imperiu Otoman purtau la turban o lalea. Astfel numele de „tulip” se trage de la cuvântul persan „tulipan”,

adică…turban.

Lalelele provin din Asia, iar pentru comercianții europeni, care străbăteau mările și țările, erau ca și aurul. Secole la rând nebunia comerțului cu bulbi de lalele a animat piețele olandeze. În 1642 în Lisse s-a deschis un muzeu numit „Laleaua Neagră”.

Deschid ochii și privesc lalelele din grădina mea. Mă îndeamnă să deschid paginile unei cărți și așa intru în lumea descrisă de Alexandre Dumas, în romanul său „Laleaua Neagră”.

ALEX D.3B
Desen realizat de Alex Dobrescu (III B)

Publicat în Uncategorized

Hai să nu mai poluăm! Iubește natura!

Hai să nu mai poluăm! Iubește natura!

Pănican Ella Anita, clasa a V-a B

 

Noaptea, când greierii cântau,

Când stelele străluceau,

Când în pădure păștea iubirea

Luna-și răspândea lumina.

 

Lacul cristalin,

Te-nalță spre cerul senin!

De dincolo de norii uitați de lume.

Copacii rozalii

Aruncau cu fantezii,

Iar animalele bucuroase

Își făceau culcușuri pufoase

Pe la scorburi în copaci,

Unde mai găseau și ele loc,

Prin frunzele ascunse,

Din minunata pădure a poemelor.

 

Luna, o sferă magică,

Acolo sus pe cer,

Se uita la poluarea tragică.

Ce să facem noi, oamenii?

Eu aș zice să ne oprim,

Din aruncatul continuu pe jos,

Când din fabrici iese un miros

Care chinuie natura.

 

Gandiți-vă la animale!

Gandiți-vă cum ele suferă!

Mii de gunoaie sunt aruncate în mare,

Din cauza cui?

Din cauza omului.

 

Cât fum iese zilnic din mașini!

Cat petrol ucigător

Este lăsat, nepasător, în mare,

Ca animalele să moară

Fără vină…

 

Pădurea de care zic mai sus,

Pădurea minunată AlfaWood,

Este singurul loc nepoluat.

Este singurul loc rămas intact.

Așa că hai să nu mai poluam!

Ca să mai avem timp să ne bucurăm,

De acest drag Pământ…

Măcar încă un rând!